marți, 28 februarie 2012

Lăcomie

Dragul meu ...

Privirea pierduta și atât  hipnotică  pe care o aveai atunci când te pregăteai să mai ucizi o parte din mine, mă atrăgea din ce în ce  mai aproape de sufletul tău. Credeam că poate o să pot să te vindec de povara rece pe care o purtai pe umeri .
 Atât de singur , atât de neînțeles de umanitate și atât de pierdut , tu ai reprezentat motivul pentru care doream să trăiesc . Misterul și nebunia ta erau ca o momeală ce ma atrăgea indiferent de cît de mult m-as fi  împotrivit .
Căutai disperat un mijloc care ți-ar fi putut aduce salvarea . Erai pustiit de umanitate și de conștiință și visai la un mijloc de salvare. Erai un martor al existenţei umanității pe pământ , ai analizat fiecare ființă și apoi ca din senin destinul ți-a jucat marea farsă întâlnindu-mă pe mine . Şi undeva în subconștientul tău știai .
Şi din toate m-ai dorit pe mine .
M-ai dorit pe mine : fata fără frică de iubire , fata a cărui zâmbet era ferit de umbrele negre  ale vieții .
M-ai dorit pe mine : cea care de-abia intra in băncile vieții și al cărui spirit cucerea pana și primăvara zilei in care ne-am cunoscut .
Erai singur ! Oh atât de singur , și priveai în abisul etern al universului fără a lua în seama mișcarea continuă a timpului . Erai propriul tău prizonier și eu îți eram cheia .
Dar pe atunci nu știam soarta pe care cheia o va avea  în final .
Cheia se pierde în infinit , în întuneric și în singurătate fără ca nimeni să fi știut de existenţa acesteia .
Doreai cu atât de multă lăcomie salvarea încât nu îți mai păsa de consecințe , chiar dacă ar fi însemnat sacrificiul altui suflet


Adio !

Tu nu exiști dar Te iubesc !