joi, 23 septembrie 2010

Inceputul !

Dragul meu ,

Să îmi încalc propriile mele valori morale e mai rău decît să te urăsc . Nu mai am ce să vad în mine . Intunericul în care mai lăsat să mă scufund imi suprima puterea de lupta . Să mă zbat în smoala și să mă rog să găsesc o raza de lumina în care să fie și speranța unui nou început , a devenit activitatea principala .
Ce să vad ?
Ca domini lumea ? Ca ai adus ura în inimile tuturor  ? Ca toţi se privesc cu o cruzime sfîșietoare .
Fa să înceteze sunetul din mintea mea . Sunetul care nu ma lasa in pace de cand te-am cunoscut.
Numai simt nimic .Plutesc în neştire .Unde mă aflu ?
Aud batai de inima și un sunet terifiant . Durere . Disperare ...
Să  mă întreb din  nou ? Ce am făcut să merit asta? De ce eu ?
Numai are rost , m-am saturat să tot sper ca  a fost o simpla greşeală . Totul a fost să fie .

Moartea? .. ce e moartea?
E doar un proces de reinventare , e un nou început  în care sufletul tău se contopește cu universul se amestecă cu stelele și este înghiţit de o gaură neagră .
M-am saturat să-mi fie frica de tine . O să îţi demonstrez ca sunt mai puternica decît tine . Te foloseşti de mine în cel mai mîrșav mod și nici nu îţi pasa . Mă tratezi ca pe o ființă neînsemnata . Mă lași să joc pe o scena pustie , să dansez cu fantomele trecutului și să cînt cu umbrele amintirilor .
Să oftez .
Să îmi pierd o fărîmă de umanitate de fiecare data cînd mă gîndesc la tine și la ce am simţit pentru tine , ce nu am vrut să recunosc , ce nu mi-a dat pace zile și nopţi  , ce ma bîntuit pană în cele mai întunecate colţuri ale sufletului meu . Mi-ai invadat inima si mintea 
 Vreau să te urăsc  , vreau să te ignor și să pretind ca nu te-am cunoscut vreodată  .
Umilința pe care m-ai făcut să o simt nu am să o uit niciodată . M-ai făcut să cred ca faptul ca te iubeam era un păcat . Doream inocenţă și sinceritate . Mi-ai dat opusul .
Nu aveam nevoie de foc . Nu vroiam să ard în disperare .Nu vroiam să sufăr .
Te privesc de la depărtare . E tot ceea ce pot să fac acum : să privesc și să-mi pierd mințile , să bîntui coridoare pustii , să fiu una cu fantomele , să devin o amintire , să joc propriul meu scenariu fără tine în el . 
Cine ești tu defapt? Să plîng?
Meriți tu , și ultimele lacrimi seci care mi-au rămas?
M-am saturat să cad fără a avea puterea de a mă ridica , să cad în gol la nesfîrşit .
Mă înţelegi măcar? Bineînţeles ca nu...
Nu ai simţit niciodată ceea ce simt acum ...să simti cum nişte gheare sunt ascuţite de inima ta ?
Voi deveni o statuie de gheaţă care se va topi încet  , încet pană cînd nimic nu va mai rămîne .
Numai vad nimic în oglinda din fata mea . E doar o umbra . Asta am devenit ... o umbra fără alinare..

Si rad trist și mă gîndesc ...

Tu nu exişti , dar continui să îţi scriu !

Adio!

5 comentarii:

  1. " Vreau să te urăsc , vreau să te ignor și să pretind ca nu te-am cunoscut vreodată!"

    Stii, cred ca te inteleg din ce in ce mai bine.. mi-as fi dorit sa nu o fac.. trece, o sa vezi. :)

    :*

    RăspundețiȘtergere
  2. ... iti scriu pentru cand vei exista >)

    RăspundețiȘtergere
  3. frumos:* scurt clar si la subiect :((

    RăspundețiȘtergere
  4. Dragii mei (care acum mult timp v-ati pierdut cateva minute citindu-ma)

    Dupa o lunga perioada vazandu-va comentariile incurajatoare ma face sa imi doresc ca acel sentiment de pustietate sa nu ma fi parasit pentru a fi putut continua sa scriu in acelasi mod.

    Va multumesc din suflet :3

    RăspundețiȘtergere